"Pianul Călător"

Despre muzica

W. A. Mozart - Sonata nr. 11 în la major, KV 331/300i - Alla turca

Devenita celebra prin muzica Finalului “Alla turca”, Sonata în la major are meritele unei capodopere în care compozitorul, în plina iesire din adolescenta, si-a îngaduit, privind peisajul turneului parizian, libertatea comportamentala în fata traditiei. Prima parte este o preumblare variationala în Allegro, cu schimbari de atmosfera si glume aferente prelucrarilor temei, de la bine la mai bine, cu mici nedumeriri. Urmeaza un Adagio, cu forma bipartita, calma convorbire între doua personaje tematice care îsi doresc sa se cunoasca mai bine. Nici în final nu apare forma traditionala de sonata; în Allegretto compozitorul Rapirii din serai propune un “turcism” la moda, o scena comica în maniera lui Moliere, muzica pariziana care place, încheind aceasta sonata originala cu impresia ca am ascultat o suita muzicala cu momente ce alcatuiesc o sonata.

Grigore Constantinescu

L. van Beethoven - Sonata nr. 14, op. 27 nr. 2 în do diez minor – Sonata lunii

Odata cu primul an al secolului al XIX-lea, pentru Beethoven, cel cunoscut mai târziu de posteritate, începe perioada romantica a suspinelor tânarului Werther. Cum altfel sa întelegem indicatia de orientare a celor doua Sonate op. 27, “quasi una fantasia”? Compozitorul paraseste deja criteriile si regulile mostenite, merge spre o alta lume a imaginilor, genurilor dansante si viselor. Mai mult, dedicatia pentru Sonata a doua în do diez minor, merge catre o legenda lirica ce poarta numele de Giulieta Guicciardi. Nerepetabila atmosfera a Adagioului initial care, pe drept cuvânt, este numit “Clar de luna”. Orice am crede, muzica acestor prime pagini, dincolo de comentarii si meditatii, ramâne intacta si îsi pastreaza puterea de a ne impresiona. De fapt, titlul este conferit de poetul Rellstab, iar naratiunea lirica pastreaza iluzia imaginii celei careia i-a fost dedicata. Uitând argumentele, Adagio sostenuto  îsi merita, chiar fara asemenea detalii, popularitatea de care se bucura. Efectul cvasi-hipnotic exercitat asupra ascultatorului vine mai degraba de la tesatura armonica depanata, conform indicatiei compozitorului: “delicatissimamente e senza sordino”. Berlioz caracteriza aceasta muzica drept “o eflorescenta melodica a unei armonii sumbre”, o muzica de nocturna. O tonalitate de lumina succede visului, cu naivitatea unei teme mirate de cvasi-menuet, pe care Liszt o definea drept o “miniaturala floare între doua hauri” – linistea imobila a Adagioului si goana neodihnei din Presto agitato.

Finalul este fascinant pentru orice pianist virtuoz care trece dincolo de momentul care precede furtuna. Fortele subterane urca pe claviatura în valuri lovind culminativ auzul cu acorduri viguroase ca un autentic “Actus tragicus” a carui agitatie nu-si gaseste ragazul. Totul ne îndreapta spre sfârsitul vizionar, cu orizonturi alunecând pe septime micsorate, suspine cu opriri si cadente pe octavele din registrul grav. Pare ca totul s-a încheiat când, neasteptata, o peroratie finala învecineaza clocotul arpegiilor cu doua acorduri puternice. Urmeaza linistea…

Grigore Constantinescu

R. Schumann - Kinderszenen, op. 15

Culegerea de 13 piese pentru pian Scene de copii op. 15 a fost scrisa de Schumann în 1938. Acestea sunt scurte miniaturi destinate adultilor si pot fi receptate ca “aminitiri pentru cei care au crescut”, asa cum le caracterizeaza compozitorul însusi. Prin aceasta privire aruncata în urma catre copilarie, Schumann cauta sa o antreneze pe Clara catre epoca inocentei, în acelasi tijmp “paradis verde” al lui Baudelaire si “calm divin pe care îl contemplam cu dragoste” al lui Holderlin.

De fapt, în acesta culegere, totul este plin de o proaspata si tandra poezie, combinata cu o imaginatie nostalgica, cu schimbari bruste de perspectiva, de la aspiratii vesele si energice, la o dulce plenitudine. Dar toate aceste tablouri demne de Florestan se opun momentelor cu atmosfera intima care îi revin lui Eusebius, lasând în final cuvântul visului si poeziei în “Poetul vorbeste”, în care prin doar câteva acorduri tipice pentru maniera sa, Schumann largeste orizontul si se îndreapta catre domeniul în care se simte cel mai bine, frumusetea inefabila a muzicii pure.

Fantasiestücke, Noveletele, Scene de copii, Kreisleriana, sunt tot atâtea pagini în care transpare în filigran dragostea lui Robert Schumann pentru Clara si în care se afirma forta viziunii sale, ca si profunzimea sentimentului lui poetic si romantic.

Un "romantic" în cel mai deplin sens al cuvântului, care a avut o viata si o creatie ce au evoluat doar pe planul interioritatii, al pasiunii : asa ne apare Robert Schumann. Introspectia, studiul, cultura voita a tuturor fenomenelor interioare sau exterioare sunt pentru el datele fundamentale ale creatiei poetice. Si-a însusit idealul pe care Jean-Paul Richter îl definea înca din 1804 : a fi în acelasi timp "poetic, pictural, muzical", a gasi în sânul universului armonia lucrurilor si fiintelor si, prin intermediul vietii lor ascunse, a le revela adevarata natura si menirea lor secreta. De aici, semnificativa parte rezervata visului, fanteziei (Phantasiestücke, Novelete, Fantezia op. 17), vietii profunde a naturii, a padurii (Waldszenen), copilariei, care stie sa pastreze si sa recreeze minunea (Album pentru tineret, Kinderszenen). De aici, mai ales, partea rezervata inspiratiei, acestei forte interioare care, sub efectul pasiunii, explodeaza si se revarsa asupra operei de arta.

G. Enescu - Rapsodia I (prelucrare G. Enescu)

Desi în rapsodii Enescu pleda pentru preluarea melodiilor populare nealterate, ulterior el ajunge la metoda "crearii în caracter popular românesc" si nu va mai prelua teme, ci alt gen de elemente : moduri diatonice si cromatice, celule melodice sau cadentiale, structuri ritmice, tempo-uri, principii de organizare sonora, maniere de interpretare si trasaturi timbrale. Tematismul enescian are trasaturi deosebit de personale, în majoritatea cazurilor având la baza o celula generatoare (preluata sau nu din folclor), la fiecare revenire temele sale aparând în noi configuratii, fiind supuse unor noi varieri, prin noi dispuneri intervalice, prin ornamentatie, prin prelucrari ritmice sau timbrale.

În evolutia carierei sale de început, dupa ce Édouard Colonne, dirija în 1898, la Paris, prima auditie a Poemei române, în acelasi an, Enescu îsi cânta în prima auditie, împreuna cu Cortot, Sonata I pentru vioara si pian. În 1900 aparea pentru prima oara ca violonist la Concertele Colonne, moment de început al unei mari cariere de solist.

Enescu a fost un muzician complet, cu daruri bogate si multiple si un eminent profesor de vioara. Aureola de interpret a facut prea des sa fie uitata profunda originalitate a compozitiilor sale. În lucrarile lui, Enescu s-a inspirat din muzica populara a tinuturilor natale, dar evolutia sa a reflectat o tendinta progresiva catre o utilizare sublimata a acestuia.

Momentul carierei sale în care folclorul avea înca un rol pitoresc, cel al celor doua Rapsodii române (1901) a marcat foarte mult perceptia lui în rândul publicului. Prelucrarea pentru pian a Rapsodiei întâi, realizata de compozitor însusi, este o demonstratie a faptului ca oricât de mult Enescu si-a dorit sa lase în urma aceasta epoca din creatia sa, ea ramâne un reper al istoriei muzicii, iar pentru o buna parte a publicului, reprezinta chintesenta muzicii “clasice” românesti.